Părinți care își urăsc copiii

Veți spune că nu există părinți care își urăsc copiii. Că e o exagerare, fără îndoială! Că poate au avut doar o zi proastă. Că nu i-au mai ținut nervii și le-au ars o scatoalcă dar după aia au regretat, i-au luat în brațe, i-au mângâiat. Ați spune că în familie nu poate să fie mereu doar zâmbet și voie bună ca-n pozele de pe Facebook. Că de fapt avem prea multe nopți nedormite la activ, prea multe întâlniri cu prietenii anulate, că și copii ăștia trebuie să înțeleagă că existe limite, și dacă noi nu le arătăm aceste limite, cine să le arate?

Fac o paranteză și divaghez puțin: una e să arăți limitele și alta e să le impui.

Limitele le arăți în fiecare una zi prin puterea exemplului tău și repetând mereu și mereu aceleași cuvinte – reguli, limite, numiți-le cum vreți, sunt ceva ce repetați și repetați până vi se face sete. Mai beți un pahar cu apă și o luați de la capăt. Dacă le impuneți înseamnă să opuneți voința voastră de părinți voinței lor de copii. Și când impuneți și vă opuneți trebuie să vă așteptați și la o contra-reacție. Vouă vă place să vă impună cineva ceva? Vă place să vă impună soțul cu ce să vă îmbracați? Sau să vă impună soția cât de des să vă vedeți cu amicii la terasa? Sau vă place să vă impună statisticile cât să stați cu telefonul în mână? Copiii de ce ar accepta mai ușor ceea ce le impuneți voi? Și am încheiat paranteza.

Părinți care își urăsc copiii suntem fiecare dintre noi când avem o zi proastă. Sunt și eu, și tu, și vecinii de bloc cu care ne vedem în parc. E fiecare dintre noi care nu știe să-i explice copilului său de ce se poartă cum se poartă cu el – adică nepotrivit. Ieri am văzut în parc un tătic care părea foarte hotărât să-și urască băiatul (în jur de 5 ani, cred) – părea îndreptățit. Era un om normal, modern – în jur de 35-40 de ani, îmbrăcat ca un hipster, păr grizonant și cu un aer relaxat. Ieșise la plimbare cu copilul și luase o pungă de popcorn din parc. Băiatul întindea mâna spre pungă și el îi dădea cu ciudă peste mână – dar palmat, pe lângă șold, să nu îl vadă careva. Nu am înțeles de ce. I-a dat de vreo două ori – cu răutate. Era foarte furios tati. Avea maxilarul încordat. Se abținea. Poate l-ar fi tras de urechi, poate i-ar fi dat un șut în fund. Dar erau in parc, putea să îi vadă oricine. Așa că îi pocnea scurt una peste mână.

Repet, nu am înțeles de ce. Poate pentru că era furios pe mama copilului? Când se luaseră puștiul nu era în schemă – iar lucrurile s-au schimbat așa tare de atunci. Ah, mult prea tare! Iar puștiul îi amintește constant asta. Sau poate era furios pe el, că era târât în parc cu sila când el voia să stea cu telecomanda în mână pe canapea să se uite la un documentar cool. Sau era furios pe părinții lui, că fix atunci se găsiseră să se îmbolnăvească și el trebuia să arate empatie și grijă – și n-avea chef.

Dar e mai puțin important de fapt de ce era tati nervos. Eu, în trecerea lor prin fața mea, m-am întrebat un singur lucru care merită dezvoltat: cum o să fie puștiul ăsta peste 30 de ani? Cum o să se poarte el cu părinții lui? Și cum o să fie el cu copiii lui? O să fie un tată bun, blând, cald? Care o să-i explice liniștit cum e bine să faci unele lucruri și cum nu e bine să faci altele? Care o să se dea constant un pas înapoi așa încât copiii lui să nu crească în umbra lui, să aibă cât mai mult spațiu să se dezvolte frumos? Și care uneori, ca orice om, o să aibă o zi proastă, dar o să-i explice copilului că NU E VINA LUI, că el e singurul de vină că nu poate să-și țină nervii în frâu și că o să-i treacă până mâine. Cum o să fie copilul ăsta, care e pocnit fără niciun motiv peste mână, așa, pe șestache deși în mijlocul oamenilor, mai târziu, când tatăl lui va fi bunic și viața va fi trecut peste ei fără mari și uluitoare reușite?

Și m-am mai întrebat o chestie, dar complet neimportantă: oare mama știe cum e tati cu copilul? Oare e și ea la fel? Copilul ăsta cum o să se poarte cu fata mea, sau cu fata ta, dacă ajung să meargă la aceeași școală?

 

Iar acum mă simt constrânsă de mine însămi să scriu în sfârșit articolul acela la care visez de mult –  despre iubirea copiilor. Stay tunned!

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close