Ascultarea și (ne)ascultarea

Da. Am scris titlul și mi se pare că am scris totul.

Copiii te ascultă și când nu te ascultă. Te aud, înțeleg ce le spui, și fac pe dos. Uneori dinadins. De cele mai multe ori ca să te vadă cum reacționezi (ridici tonul, râzi, te enervezi, întorci capul?) și nu de puține ori că așa le stă în fire. Să facă pe dos.

– Eva, nu băga pietricele în gură.

Ochii mari și o mână iute: paf o pietricică se strecoară printre buze.

A auzit și a înțeles perfect ce i-am spus: tocmai de aia a făcut ce a făcut. Dacă îi spun de zece ori apoi mă enervez și reacționez, devine și mai încăpățânată. Dacă îi explic de zece ori de ce nu trebuie să facă asta și care sunt urmările și ea continuă să facă dar eu îi distrag atenția cu altceva e liniște și pace. Așa e ea ca personalitate. Sunt copii care cedează din a doua încercare. Și sunt copiii care nu ascultă de niciun argument.

Eva are 2 ani. Să zicem că fiind la vârsta la care începe să învețe să priceapă, gradul de permisivitate e mai ridicat. Dar ce faci cu un copil de 5 ani care nu doar că nu te ascultă, dar te și ignoră? Sau cu unul de 12 ani care îți dă replici acide? Cum aduci ascultarea în viața lor?

De unde întrebarea: cum educăm ascultarea în sens profund? Ascultarea de părinți, de bunici, de adulți pe care se cuvine să îi respectăm?

Dacă m-aș pripi aș zice ”prin puterea exemplului”. Dar adulții intră deseori în polemică, au conflicte de idei, se lansează în discuții în contradictoriu. Asta înseamnă ca un copil să nu asculte de unchiul lui doar pentru că s-a contrazis cu tata?

Îndrăznesc să spun chiar că neascultarea de fapt nu există – există doar o formă prost inculcată de ascultare. Dar ce câștigă copiii care nu ascultă? Și ce pierd? Asta v-ați întrebat atunci când ați decis că nu e nicio problemă că în fapt copilul vostru vă ascultă din când în când iar pe ceilalți adulți din preajmă niciodată?

Când eram copil (până în 10 ani, să zic) îi ascultam pe adulți cu infinit respect. Nu voiam să mănânc tot din farfurie, dar când se încrunta nașa la mine, înghițeam cu noduri și terminam repede. Când am crescut am început să le răspund. Să dau răspunsuri în doi peri. Să ripostez. Dar nu față de toată lumea. Aveam bătăliile mele. Cu bunica mă certam deseori. Dar în continuare îi ascultam pe adulți. Și făceam cum voiam eu. Nu zic că e bine, dar așa eram eu.

Astăzi încerc cu Eva să o ascult mai întâi eu pe ea. Convinsă fiind că dacă eu o ascult, și ea mă va asculta ce zic. Fără să-mi întoarcă vorbele. Și am grijă să îi ascultăm împreună pe cei de lângă noi. Când acționăm diferit îi explic de ce.

Ascultarea se educă. Nu vă fie frică, ascultarea nu duce la obediență, nici măcar la respect față de autoritate. Dar ascultarea poate duce la împăcare și la alegeri mai înțelepte. Ascultarea poate duce la relații armonioase. Ascultare aduce un zâmbet pe chipul părinților și a rudelor. Un oftat de mulțumire – au muncit mult (cu copiii lor), dar a meritat.

Și s-ar putea ca și copiii să vă mulțumească mai târziu că i-ați învățat să asculte. Nu doar muzică, ci și ce spun adulții. Vor învăța să discearnă dacă ce spun e bine sau rău. Dar despre discernământ, cu alt prilej.

 

Sursa foto: https://pixabay.com

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close