Greșelile în educație. Când bunele intenții nu duc spre rezultatele dorite

Mie dacă mi-ar spune cineva că o răsfăț prea tare pe fii-mea sau, dimpotrivă, că o neglijez, aș lua foc instant. Sau poate n-aș lua chiar foc, dar tot m-aș uita urât la respectivul.

Trebuie spus din start că nu-s o mamă la zi cu noile tendințe. Nu prea citesc bloguri de parenting şi nici cărți de psihologia copilului, nu urmăresc activitatea grupurilor tematice pe Facebook (deși sunt înscrisă în vreo două), nu am discuții nesfârșite cu prietenele despre ce e mai sănătos să-i dau copilului de mâncare, nu nici mă mână din spate furia că ai mei m-au forțat să fac aia și aia și mi-am promis că n-o să le calc pe urme. Totuși, nu-s chiar lipsită de instinct matern. Ba mai mult, sunt vreo doi-trei-patru copii pe care îi consider impecabil educați și cam știu cum aș vrea să ajungă fiică-mea.

Văd în parc zilnic cel puțin cinci copii pe care i-au pierdut părinții. I-au pierdut pe mâna lor, convinși fiind că îi cresc foarte bine. Că se sacrifică pentru ei. Că îi învață ce trebuie dacă le spun că ei sunt primii, ei sunt singurii, ei sunt specialii, ei și numai ei. Că toate jucăriile li se cuvin lor și dacă au ceva nu trebuie să împartă. Nimic dramatic până aici. Dar cum vor fi copiii ăștia peste 10 ani își imaginează oare cineva? Nu eu sau tu, ci părinții lui – fac ei un mic exercițiu de imaginație?

Și mai sunt și părinții pseudo-prezenți. Își duc copii la grădiniță, le fac program de mers în vizită la bunici și la prieteni, merg la mall, la suc, la mare – doar că ori fac ei asta, ori un șofer, tot aia. Emoțional sunt absenți. Dacă copilul vrea să-și pună pietre în buzunare, îl lasă. Dacă vrea să-și dea cu pietre în cap, îl lasă. Dacă vrea să-ți dea cu pietre în cap, îl lasă. Cu cât mai liberi, cu atât mai creativi – dar chiar, cât de liberi?

Și așa apare abandonul din neglijență. Tu poate ai toate motivele din lume – ai stat doi ani acasă non-stop cu copilul, vrei și tu să te mai gândești la altceva; prietena ta cea mai bună divorțează; tatăl tău a avut un accident vascular – uneori trist până la cer de întemeiate, dar… Dar copilul doar simte. Și el se simte neglijat. Și instinctiv va face tot ce-i stă în puteri să-ți atragă atenția, să-ți câștige atenția. Chiar și dându-ți cu o piatră în cap. Poate tu nu simți că plătești un cost prea mare, dar ce se va întâmpla peste 10 ani, când va fi în plină adolescență?

Trăim în prezent – dar educăm pentru viitor. Și educăm prin joc, prin bunătate, prin prezență. Prezenți în viața celorlalți, cu ceilalți.

Eu nu cred nici în sfaturi voalate, nici în judecăți de valoare. Cred în niște principii simple, pe care cu toții le știm dar cam uităm să le aplicăm și în viața noastră. Cum ar fi: ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Nu vreți să nu vă bateți prea tare copilul la cap? Dar cum veți vedea lucrurile peste 10 ani? Nu, nu aș spune nimănui că nu-și crește bine copilul – și nici nu recomand cuiva să o facă – dar dacă perspectiva deceniului m-ar înspăimânta în mod real, aș încerca să trag cumva un semnal de alarmă.

Sursa foto: https://pixabay.com

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close